Trăim într-o lume care idolatrizează motivația, ca și cum ar fi cheia tuturor lucrurilor. E suficient să îți dorești cu adevărat, se spune. Dacă te implici cu adevărat, dacă tragi destul de tare, dacă nu renunți niciodată, până la urmă vei reuși. Iar coachingul – sau mai bine zis, un anumit tip de coaching – a ajuns să repete acest scenariu de film hollywoodian, în care eroul, cu oasele rupte și sânge pe buze, continuă să lupte și în final câștigă. În realitate, dacă faci asta, ajungi la spital. Și, cel mai probabil, nu câștigi nimic.

Problema nu este angajamentul. Problema este ideologia efortului orb, glorificarea „fără scuze”, acel impuls constant care sugrumă capacitatea de a simți. Ceea ce eu numesc coaching toxic începe de aici: când presiunea de a „face mai mult” anulează contactul cu sine. Când nevoia de a te autodepăși șterge posibilitatea de autocunoaștere. Când coach-ul devine un general, iar clientul – un soldat.

Și totuși, coachingul, în esența sa, trebuia să fie altceva. Un spațiu de ascultare, de explorare, de ghidare subtilă. Un loc unde persoana însoțită să se poată reconecta cu sine, nu să se îndepărteze de sine.

Există fraze care par motivaționale, dar care rănesc: „Nu există limite”, „Dacă vrei, poți”, „Dacă nu reușești, e pentru că nu muncești destul”. Aceste afirmații ignoră complet contextul uman și emoțional al persoanei. Reduc totul la voință, disciplină, forță. Și creează, în tăcere, vinovăție, frustrare și epuizare. Pentru că, dacă nu reușesc, trebuie să fie vina mea. Dacă sunt obosit, demotivat sau confuz, înseamnă că sunt slab.

Dar nu este așa. Uneori, oboseala e un semnal sănătos. Lipsa de motivație e un simptom util. Incapacitatea de a merge mai departe poate fi începutul unei transformări reale.

Dacă trebuie să te „motivezi” în fiecare zi ca să îți urmezi un scop, poate că acel scop nu îți aparține cu adevărat. Sau poate îl urmezi din motive greșite: frică, comparație, nevoia de aprobare. Un scop autentic – cel care vine din interior – nu trebuie forțat. Trebuie hrănit. Iar un coach bun știe asta.

Asta nu înseamnă să justificăm scuze sau să validăm lenea. Implicarea e esențială. Reziliența e prețioasă. Dar ele trebuie să vină dintr-o conexiune reală, nu dintr-o ideologie. Bunul simț, inteligența emoțională și capacitatea de adaptare sunt mult mai puternice decât credem. Și, de multe ori, acestea fac adevărata diferență.

Un coach bun nu te împinge orbește. Te ajută să înțelegi când să forțezi – și când să te oprești, să te regăsești, să creezi spațiu. Te provoacă, da – dar fără să te forțeze. Merge alături de tine, dar nu te târăște. Te ascultă, fără să te lase să te pierzi în justificări.

Coachingul autentic este o artă a echilibrului. Nu e despre a forța sau a renunța, a câștiga sau a pierde. Este despre a fi pe deplin prezent în propriul proces și despre a învăța să deosebești vocea care sabotează… de cea care protejează. Oboseala care încetinește… de cea care salvează.

La final, scopul nu e să faci mai mult. Ci să fii mai mult. Și asta, de multe ori, cere mai puțin efort… și mult mai mult adevăr.